mă dor cuvintele când cresc din mine ca dinții de lapte
îmi provoacă febră mă cufundă-n letargii antice
mă strâng în brațe în ploaie
când ninge printre genele mele
nu plâng niciodată cu soare nu-l las să curgă din mine

încă o dată privește atent cum lumina
picură prin țevi vopsite în negru
miroase genunchii cu gust de nori deschiși
cu patentul vechi din atelierul tatălui meu
furia
n-o lăsa să se transforme în flori de sânge

câți oameni urâți la colțuri de cuburi trec
fără să privească în vise

sentimentul acesta creat din cuvintele mele
tăiate în două nu vrea să plece

să nu crezi că mănușile roșii croșetate în silă
îți vor proteja sufletul de vijelia de afară
tunetele îți vor intra chiar și-n buzunare
le vor găuri cu migală ca niște cârtițe de lumină
până ce vor ajunge la dragostea ta ofilită
ca un diamant fals

dar nu-mi pasă că acum nu mă iubești
oricum timpul va continua să existe
în realitatea puilor de vulturi
oricât vei fi de ratat stiloul & umbra ta
vor rămâne etern într-o scrumieră transparentă
în care aș fi vrut să ne fumăm ochii
cu ceață & foc albastru
două chitare de zgomote pierdute
ar fi urlat în noaptea celorlalți

am avut încredere în tine
știam că niciodată nu vei muri în exterior
dar ai murit în mine