Se plimba un nor, alene,

Într-un costumaș albastru,

Pătat, ușor, fulg din pene!

Se așeză lângă astru,

Și își lăudă de zor,

Straiele fine de nor!

.

Cum spunea verzi și uscate,

Căci acoperă și stele;

Văzu florile plecate,

Însetate, vai de ele,

Palide în arid strat,

Și-o țineau în lung oftat!

.

Colo, hăt, într-o livadă,

Păsările panicate,

Se uitau în sus, să vadă,

Ploaia de o s-o deșarte,

Norișorul mic din pete,

Că au glasul stins de sete!

.

Sub un dâmbușor, spre baltă,

O familie măreață,

De ciuperci, din sol se saltă,

Așteptând de dimineață,

Stropii binecuvântați,

Să mai iasă surori, frați...

.

Norișorul când văzuse

Uscăciunea și tristețea,

Se umflase și crescuse,

Uitând alura, finețea;

Și vărsă boabe de ploaie,

Toate sunt acum, vioaie!