frământările cu care-mi interoghez viața
până la limita de sus a singurătății,
reverberează inconștient,
într-un sânge dezvățat demult de culori aprinse

tu, jumătate noapte de albastru mintal,
jumătate contur de iederă visătoare,
îmi reconstitui
fiecare multiplă risipire a dorințelor,
cu morți și nașteri premature

cândva mi-ai spus, cu-n dor neștiut dar durut:
ai douăzecișicinci de ani la dispoziție
să înveți a mă iubi rotund și simplu,
cu spovedanii tandre în priviri

pe pielea-ți de un alb metafizic,
frământată, parfumată, adorată, contestată,
voi învăța cum se zboară fără aripi,
până în cerul al nouălea

voi studia, apoi, afazic,
transformările dimineților extaziate,
numărând invers,
de la întunecare la iluminare,
din două în două anotimpuri atemporale,
vertebrele clipelor convertite
în lexematice respirări sacadate

mereu tu în gând,
ca o perpetuă lecție despre iubire!