Sunt un lup de mare
care dansează vals
cu propria nemurire
pe o scenă acoperită
cu nisipul din Sahara.

Tălpile ard,
trupul elimină
simbolul vieții
iar eu devin alt om
fără să știu
puțin cam nebun.

Copacii bătrâni
învață pe cei tineri
ce înseamnă penetrarea,
cum se nasc frunzele
din sudoarea lor
și cum rădăcinile răzbat asfaltul
pentru a vedea lumina.

Băncile devin plictisite
de aceleași sărutări
cam prea banale,
de aceeași sâni
răsfățați de mâini murdare,
de aceleași haine
rupte
ce le șterg de praf
vor ceva nou
dar în oraș
nu se mai îndrăgostește nimeni.

Schimb subiectul
fără să-mi dau seama,
capul îmi cedează
sub presiunea gândurilor
amețite
la ieșirea din pântec,
văd
Soarele și Luna
când se îmbină pentru a concepe stele
iar doctorul nu mă crede
râde
și-mi aruncă o hârtie
pe care scrie sec:
cură de iubire.

Laptopul amețit
de curentul prea tare
îmi încurcă cuvintele,
le aranjează după bunul plac
iar mesajul transmis de poezie
îl cunosc doar sfinții
care,
cu toate că vor,
nu s-au plictisit
de vină fiind doar el
curentul