"O, tu, muzo!
Printre frunze, împletită,
Dintre umbre, răsărită,
De ce-mi taci tu, adormită?
O fi zarea necuprinsă,
Cu vreo stea mereu aprinsă,
Ori neliniștea, învinsă,
De-amăgiri, când cade stinsă?!
Ce îmi zaci, acolo-n frunze,
Umbre răsfrângând, sub buze,
Când lumina, să refuze,
Suspinând, sub voci confuze?!
Să-ți aprind în suflet stele
Ce mereu vor exista?
Ori să-mi sting, odat' cu ele,
Lumea ta, cu lumea mea?"




"O, tu, poete!
Visele-mi, te-au împletit,
Umbre-n frunze-au răsărit,
Vorbele-mi, de-au adormit.
Dar sub taina ce-am cuprins-o,
Steaua cerului, mi-ai strâns-o,
Iar neliniștea, ți-ai stins-o
În iubirea ce-ai aprins-o!
Și-am tăcut cu ea, prin frunze,
Umbra-ți sărutând, sub buze,
Prin luminile-mi difuze,
Suspinând, cerându-ți scuze!..
De mă sting, cu tine-n stele...
Ce mereu, vor exista...
O să-mi prind, la fel ca ele,
Lumea mea, cu lumea ta..."




ˆTh3Mirr0r