Într-o scorbură-n pădure,
Vântul s-a pitit și tace.
Cu plete scorțoase, sure,
Ochii, două ghemotoace,
Gene ninse, lipicioase,
Nas și buze albicioase.
.
Ar zburda cu voioșie,
Dar gerul l-a-nțepenit.
Aoleu, ce grozăvie,
Pe oriunde a privit,
Este alb și frig și rece,
Prin spate fior îl trece!
.
Se răsfiră, iată-l jos,
Se ridică, iarăși pică!
Bombănește ca un moș,
Þup, Vântoasa îl ridică,
Și îl scutură de nea,
-Vino la căsuța mea!
.
Să refuze? Ce-i nebun?
Cu așa fată frumoasă,
Ar tremura nopți în drum,
Pe o iarnă mânioasă.
Și s-au dus înspre câmpie,
Ce fac, numai Domnul știe!
.
Și-au trecut și nopți și zile,
Gerul și-a făcut de cap.
Eu am scris pe multe file,
Zeci de versuri să vă-mpac,
Căci vântul n-a mai venit,
Cred că s-a îndrăgostit!