dacă ar fi să nu-mi mai fie dor
de iedera verde din propria-mi imaginație
din curtea casei albe
aș pleca în deșertul trecutelor iubiri
ce mă recheamă
din răchita unor șoapte

dar nu mai pot să întorc
atingerea și nebunia din vară
nu mai am ghidon
nici lumină de la jar
s-a stins focul
e prea frig
poate prea în zadar

îmi vor crește rădăcini
și ramuri din vena unor nuiele
cu perfuzii din lacrimile mugurilor
m-am răsădit
în locul unde ochii tăi mă văd
chiar dacă nimeni
nu mă crede

îmi este dor de tot ce crește
pe șaua unei frunți din mers
departe-s roți
aproape-s duse
rămân tăcute atâtea dimineți
mereu la capăt
cărările apuse.