Toate începuturile izvorăsc din neliniști,
Floarea din neliniștea seminței avidă de lumină,
Fructul din neliniștea florii în fața morții
Și sămânța din neliniștea fructului în fața odihnei,
Neliniști izvorăsc din neliniști, tainice izvoare
Începuturi din sfârșituri, țâșnirea vieții
Din nemișcarea pietrei odihnitoare.
Omul, receptor al tuturor neliniștilor,
Își mai îndreaptă privirea spre stele,
Apele pure ale ochilor săi,
Fluxuri, refluxuri în zori, în amurguri
Valuri de vis pe tainice plaje,
Vin, se retrag și revin pe țărmurile acestea
Care sunt fericiri și tristeți măcinate
De tainicul ocean al vieții, doar gândul,
Numai gândul motor e al lumii, mișcarea
N-ar exista fără el, nici spațiul, nici timpul,
Pentru că toate pot fi măsurate
Cu lanțuri de gând și prinse în lațuri
De inefabile gânduri, dar măruntă e lumea
Strânsă în chilia stâmtă a formulei
Ca într-o închisoare cu porți ferecate,
Dar cu prea multe ziduri lipsă.

(1979 ?)