Cred c-am văzut grămada de gunoi
Pe care Iov de-un veac se lamenta,
Informă lamă-nfiptă între ploi!
Duhoarea, ca o pasăre prea grea,

În leneșe rotiri peste pământ
Plutea, dar Iov închis în sferă
De gând din piatră, nesedus de vânt,
Doar floarea leprei lumii mai oferă.

Am mai văzut trecând încet pe-acolo
Un tânăr trist, stăruitor privind.
Acel curat vlăstar din vâna lui Apollo
La carnea cea stricată parcă privea cu jind.

Și-adevărat, el chiar întinde mâna:
- Dă-mi preamărite al rănilor răsfăț,
Căci suferința ta-mi va fi stăpâna
De care-nfiorat să mă agăț,

Să-mbrac aspra hlamide-a bubei,
Poate doar ea mă apără de frig,
Poate doar Soarele ascuns al hrubei
Mă va-nvăța durerea să mi-o strig!

Vreau să deschid spre lume ochi de rană,
Căci înțeleptule, sunt încă orb,
Vreau să deschid în doaga ei o vrană
Și înțelesu-i lacom să îl sorb.

De-acum stăpâne tu ai aflat tot
Și universu-ntreg ți-e străveziu!
Pupila își luci batjocura: - Netot!
Eu jinduiesc la pacea din sicriu

Pentru povara putredului trup
Care-mi închide pasărea ființei
Și-aș vrea de temniță s-o rup,
Dar mă devoră fiara neputinței

De afla măcar așa un leac.
Și află: Universu-i un deșert
Al cărui centru eu sunt: lac
și însetat și Domn: pot să mă iert!

(1983)