Studiind atent paloarea sufletului,
bunul meu prieten îmi spunea: „Nimeni
nu reușește să se sinucidă ca lumea!
Nimeni
nu reușește să profite de această
cea mai mare plăcere
care-i durerea!”
Apoi, îmbălsămat în halouri de vorbe:
„Anostul dragostei împărtășite
pe lângă fericirea de a iubi fără speranță,
condamnabila crimă,
urmare a urii fără de margini
încercând să atingi ținta,
nesfârșita plictiseală
zămislită din încordarea unei munci
deznădăjduite de limanuri prea depărtate!”
„Privește, prietene!”, zicea.
„Privește numai aceste aspecte!
Sinucigașul scapă de toate
prin metode prea eficace
și cu obtuzitate nemărginită,
nevăzând nesfârșita plăcere
a durerii.”
Apoi, fornăind pedant,
mai vârstnicul meu prieten
o lua de la capăt:
„Să mori, prietene, din durerea
de a fi câștigat lupta.
Iată suprema fericire!”
Prietenul meu a atins
suta de ani, murind
din cauza unei maladii ciudate
numită „moarte naturală”.