la sfârșitul cuvântului mi-a mulțumit
mușcându-mă de timiditate
dintr-un pas mort de unde se aude scăparea ca o fuga prematură
din noi înșine frunzele și-au îmbolnăvit în oameni
toate condamnările
la astăzi

strada care nu m-a căutat niciodată în timpul săptămânii
nu mi-a ronțăit frigul de sub unghii
nu m-a strigat din nume în nume
până la nimic
era o amintire
și avea gustul obsesiv al vinului de casă
frământat în degetul cel mai tânăr
de femeie

dar acest poem are zidurile zgribulite
cocoșate
căzute în disgrație
până la chipurile aliniate în lungimea unui pahar de vodkă
băut până la jumătatea cărămizilor

violate brutal
aleile din trupurile noastre au devenit comune
din acest motiv nu ne-am căutat de frică pe sub piele
cercurile
ca un adevăr controversat dintr-o pisică cu mâinile ambițioase
în trenul de o singură persoană
care
îți sunt

și dacă suntem o singură dată în viața asta
iubirea
este cea mai frumoasă
tiranie