Nu sunt tramvaie pentru clipe și nemorți,
doar ceruri sau văgăuni inerte.
Capete de linie și vatmani fără cranii sub chipie,
taximetriste bete în pană de benzină mânate de nevoi,
pensionari mahmuri pierduți la loterie, cu ochi vitriolați
de blugii adolescentelor la care singurul lucru inteligent este telefonul,
văduve inerte cu respirații peste ceaslovuri mucegăite,
proletari hăituiți duhnind a coșmaruri și copiii care le sunt morminte pentru vise,
toți și toate sunt înghesuiți în aceste tramvaie lăsate de izbeliște
în panta amurgului care a început nemilos de la răsărit.

Afară plutesc gropi care rup planetarele ca pe spaghete,
claxoane matrioska umplu de avorturi sonore
orașul stigmatizat cu răni și puroaie verbale,
canalele horcăie înfundate de strigătele mâzgălite pe ușile W.C-urilor publice.
Râd și, cu urechea lipită de geamul tramvaiului
ascult orașul, ura din el cum dospește
fermentând în cavourile viilor numite apartamente.

Cobor, simt ploaia pe care se cațără un blestem spre cerul sulfuros-
iederă din betonul turnat proaspăt peste mormântul acestei zile.