o zi oarecare
stoarsă până la ultimul minut în omoplatul sincer
de unde
se mai aude uneori gustul pașilor tăi și foarte puțin dintr-o iubire cu ochii închiși
sunt cu pieptul aruncat în scris
deșirat de toată răutatea oamenilor care m-au îmbrăcat în gri
care mi-au aruncat în suflet anotimpurile lor de boală
unde cumpăneau diferit
își atârnau firele de plumb în altă parte din tăcerea mea
și mă săpau doar în zilele de naștere
mă zideau spre centrul pământului
ca un arc de triumf

apoi mi-au învățat tăcerea pe de rost
s-au ucis unul pe altul ca pe ei înșiși
până la ultimul maestru cu pieptul deschis asemeni unei conserve
era complet gol
cum sunt de altfel toți împărații

știu că ai vrea să îți petreci degetele prin nimicul meu
să te odihnești în sufletul unei păsări
care trăiește într-un arc de triumf
un arc de triumf cu cerc pe frunte
o frunte cotropită de întuneric și de noi
foarte mulți noi
pe care mamele noastre îi cheamă ușor
să adoarmă nemâncați

de sub câlcâiul stâng pământul aleargă pe loc
ținând în frâu poftele oamenilor
de a se înfrupta
din mersul meu