În negura dimineții mă trezesc
Gânditoare, fără să zâmbesc.
Mă trezesc din nebunia somnului, cu-ale sale vise
Filozofice, fără sens, fără niciun înțeles
Cu-a lui fire de nostalgie scrise,
În propria-mi minte nemaiavând niciun acces
Trăiesc un somn adânc, etern, profund
În care fără să știu mă cufund.
Acest somn adânc omorându-mi spiritul
Care încet îmi va aduce sfârșitul.
Plimbându-mă pe vechea cărare
Simțindu-mi înghețata suflare
Pe lângă vechea criptă pasu-mi mergând liniștit
Simțind sub mine pământul otrăvit,
Mă uit în zare, văd de-ndată
Un văl de fum blestemat,ca o adâncă ceață
Parcă aș vedea un început al sfârșitului
Stând în bătaia uscată a vântului
Și așezându-mă pe un morman de frunze-usacte
Mă uit la morminte-parcă simt a lor păcate.
Eu caut sensuri,mă gândesc
La noi,nefiresc
Să nu mai fim chemați
De-a noastre timpuri grele,
Să fim și noi odat-uitați
De gura lumii, cu-a ei vorbe rele.
Să nu mai stăm ascunși
Să fim odată tu și eu!
Să nu mai fim priviți cu ochi pătrunși
De asprime, tot mereu.
Aș vrea să fie toți de-acord cu noi
Să nu mai fie ceartă
Să vad-ai noștri c-amândoi,
Suntem creație de artă.
Să vadă toți amarul nostru,
De mulți ani fiind la fel
,,Eu nu-s dușmanul vostru!’’
Striga la voi dragul de el.
,,Eu nu fac niciun rău,
Eu doar îmi văd de treabă
Am căzut demult într-un adânc hău
Și nimeni nu mă-ntreabă
De starea mea pe care-o am
Nimănui deloc nu-i pasă,
Nici pe ei dacă-i chemam,
Pe-ai mei din a mea casă.
Dar într-o zi am întâlnit-o
Pe ea, ființă încântătoare
Și imediat cum am privit-o
Am văzut cât e de-nțelegătoare.’’
Spunea în continuare
Cu o fire încă răbdătoare.
(va urma)