toate iadurile sunt bune la ceva
dacă sunt păstrate în vârful degetelor neîmblânzite
ca niște atenții de împărtășit la sfârșitul zilei când oamenii uită
de unde au început să se iubească
aud cum latră
de fiecare dată tot mai aproape de mâinile mele
latră din spatele sângelui circumcizat până nu i se mai aude culoarea
rostogolindu-se ca o înjurătură în anotimpuri impare
mușcă din sărutul tău cuvintele mele și încă un noi
despre nimicire

dacă ziua de mâine ar face în trupul meu o incizie imperfectă
mi-ai putea vedea drumurile colcăind nefolosite la suprafața sticloasă
a unei priviri de femeie
care și-a aruncat în mine toate frământările
care îmi ronțăie tinerețea venelor
cu lehamite

și doamne cum te-aș mai mustra
cum ți-aș da la o parte cuvintele transpirate de pe frunte
cum ți-aș odihni cercul
și cum ți-aș pune în sete o farfurie cu roșu
dacă ai avea chip
să te primesc ca pe o regină
peste un covor de retine

nu-i așa că noi
vom fi unul singur în fericirea aceasta?