Bate vântul țâța florii
Strepezind de ploaie norii,
Se-nfioară mătrăguna
Smiorcăindu-se întruna.

Curg pe ochii lunii zoaie
Cu miros acru de oaie,
Stelele își strâmbă nasul
Și își subțiază glasul

Într-un strigăt ascuțit
Sus, pe cerul de grafit,
Cer din care plouă des
Parcă doar din interes.

Toamnă searbădă și rece
Dezvelind copaci când trece
Pe la noi prin cartier.
Plouă trist și efemer.

Ploaia îmi deschide ușa
Și îmi plânge-n mâini păpușa
Îngrozită, temătoare.
Plouă fără încetare.

Și mă plouă și pe mine,
Și mi-e rău, și nu mi-e bine.
Poate că-ntr-o bună zi,
Ploaia chiar se va opri...