Dacă măsurăm istoria-n hoții și violență,
Între azi și-antichitate nu e nicio diferență.
Fie că zburăm, ori mergem în genunchi, fie călare,
Peste toate se așază două pâini și-un praf de sare.
În aceste vieți mizere noi sădim sămânța crudă,
Care face peste veacuri glasul nostru să se-audă,
Însă ies să urle-n stradă zece gloate de golani,
Hipioți fugiți de-acasă, viitorii liberali,
Democrați scăpați din lesă ce se cred iluminiști –
Toți bufoni deopotrivă, se numesc capitaliști!
Ne jucăm această dramă ca pe-o sumbră mascaradă,
Foametea ne e principiu, casa – o îngustă stradă,
Mângâiați cu toți de falsul ce îl adunăm din mers,
De iluzia aceasta care s-a numit progres!
Și, gonind în fuga mare spre idei de evoluții,
Ne-amăgim că suntem liberi și că facem revoluții,
Că schimbăm această lume cum o știe fiecare –
Peste toate se așază două pâini și-un praf de sare.

Ia priviți această lume cu mulțimea ei bolnavă
Cum își poartă drama vieții – fatalista lor otravă,
Oameni care dorm pe ace pentru-o nouă zi de muncă,
Mizerabilă simbrie ce în față li se-aruncă.
Toți în praf își vâră chipul inhalând numai duhoare,
Strivesc umeri sub povară și se taie la picioare,
Toți îmbătrâniți cu zile și zbârciți fără de vârstă,
Schilodiți în subterane ori striviți pe sub o dârstă.
Vă-ntrebați, acestea toate pentru ce? Pentru nevoi!
Pentru-acei ce zic întruna că v-ar scoate din gunoi,
Însă pentru-aceia sunteți bază de impozitare,
N-aveți nume, n-aveți drepturi și nici bani în buzunare,
N-aveți decât datoria să munciți, s-aduceți dări,
Prizonieri ai lăcomiei unor hoți și trădători!
Casa voastră-i o cocioabă unde țineți goale blide,
Unde stau flămânzi copiii și cu fețele livide –
Vă culcați cu burta goală, leșinați de oboseală,
Mintea nu vă mai visează nici coșmar de viața goală.
În afară de speranțe nu v-a mai rămas nimic,
Decât să produceți taxe, să dați bir – oricât de mic!
Pentru ce atâtea chinuri și atâtea zile-amare?
Pentru-aceleași mărunțișuri: două pâini și-un praf de sare.
Iar acei hulpavi nemernici găzduiți în ministere,
Camuflați în codul legii, vă promit numai himere –
Voi, flămânzi, bolnavi ai sorții, le înfulecați pe toate
Și îi credeți în minciuna că se-ntrec în bune fapte,
Sprijin oferiți grămadă unui fante menestrel,
Neștiind că votul vostru nu contează-n niciun fel,
Ci vă duceți mai departe crucea poftei ordinare
De-a avea ce nu au alții: două pâini și-un praf de sare!

Dar priviți stăpânii lumii, acești pui de derbedei
Ce zâmbesc placid întruna și pozează-n dumnezei!
Ei ne țin în mână soarta, o răsfrâng și o desfac,
Modelând-o fiecare numai după bunul plac!
Îi distrează drama noastră care-ncepe de cu zori,
Căci având la ei puterea toți se simt superiori!
Aste lepre elitiste, fii de curve și lichele
Înșirându-se în față ca o salbă de mărgele,
Ei fac graniță-ntre oameni, pun cortină între state
Și decid viitorimea cu politici deochiate!
Toți fricoși, se cred puternici, poartă arme sub costume,
Suspectându-se-ntre dânșii, acuzându-se în glume;
Toți invocă adevărul și propun ades proiecte
Ce promit să scape țara și s-o spele de defecte!
Dar, când vezi băsei în față, udre, ponți și fenechii,
Căcărăi bețivi din fașă, atunci, frate, să te ții:
Ãștia-s buletinul țării și oglinda unui neam,
Cei ce scot la suprafață caracterul de țigan!
Turbăciuni cu gura-n spume, moscoviți, cominterniști,
Erudiții nord-atlantici, iezuiți și papaliști –
Ei vor să ne facă bine printr-un îndrăzneț decret
Și să-nalțe România?! Asta chiar nu pot s-o cred!
Mai degrabă-aș crede orbul ce îmi spune că-i oracol,
Dar gândiri occidentale să creeze vreun miracol?!
Nu, copii! Luați aminte la aceste paparude
Cu dosarele pătate și cu scutecele ude:
Rockefeller le ordonă, Bilderberg îi găzduiește,
Unde-nvață să vorbească și să simtă românește;
După ani, se-ntorc în țară trecând filtrul Uniunii,
Joacă șah pe tabla lumii doar cu regii și nebunii
Și, ajunși la scumpa vatră, ce grăiește fiecare?
„Sclavilor, aveți avere două pâini și-un praf de sare!”

Cei ce cred că le-au și pe-astea, sigur, nu știu adevărul:
Vor ajunge-n degradare, ca Fantine, să-și vândă părul,
Apoi dinții, apoi trupul, să cerșească pe maidan,
Căci pe lume o conduce, de milenii, sfântul ban!
Vă veți ridica-ntr-un răcnet: Unde este Dumnezeu?!
Poate că vă va răspunde: „Oameni buni, poporul meu,
Eu nu am nicio putere peste soarta-vă mizeră,
Într-o clipă se consumă drama voastră efemeră!
Nu știți voi că sărăcia e-o virtute pentru proști,
Iar bogații-ntotdeauna vor ieși victorioși?
Stați umili în jegul vostru, dezbinați, principiali,
Puritani doar în cuvinte, în sclavie geniali!
Dezgoliți-vă spinarea să primiți sudălmi și bice,
Ascultați pe oratorul care știe să predice
Că prin astă umilință veți primi un loc în cer –
El vă ia pâinea și sarea, el vă poartă spre infern!”
Și, deci, victime-ale sorții, luați pulsul astei lumi,
Unde cântă și dansează cei mai răi și cei mai buni;
Fiți ca ei, bogați în vicii, ori ca proștii de curați:
Fără unghii, fără gene și de boli desfigurați!
Dacă voi credeți că astfel lumea este mai frumoasă,
Viața merge înainte și voi stați cuminți acasă,
Că în felul ăsta nu e nici tristețe, nici război –
Fraților, tocmai războiul este finanțat de voi!
Că purtați brățări de aur ori cătușe la picioare,
Trebuie s-aveți pe masă două pâini și-un praf de sare –
Pentru-o strachină de zeamă vă luptați, căci foamea-i fiară
Care mintea devorează și-apoi sufletul omoară!
Pentru-un boț de mămăligă ce vă opărește gâtul
Scormoniți cu dinamită și secătuiți Pământul,
Pe când belferii, emirii, baronei de mâna-a doua
Vă halesc puțina leafă și vă storc din blide roua!
Voi, prudenți de lașitate, vă gândiți doar la copii,
Înmulțindu-i peste noapte precum florile-n câmpii,
Neștiind în viața voastră decât oropsiți să nașteți
În mizeria umană și pe care o cunoașteți,
Învățându-i pe aceștia să fie la fel ca voi:
Niște sclavi ai sărăciei, parveniții din gunoi!