Plâng țurțuri de cleștar sub diurnul palid astru
Străpung vacarm și las în urmă citadine bariere
Doliu de vise arunc pe câmpi de-omăt, sihastru
Respirând eterne cetini să ard în ochi mistere.

Zăresc prin ziua ce anemic își arată nuditatea
O zână-n blugi cu firavi ghiocei in mână
Balansul meu de haimana îi sperie seninătatea
Ca un claxon strident de arogantă limuzină.

Ochi vii privesc spre-a mele cearcăne penale
Și alunecă din palmă gingașul verde crud
Simt c-ar zbughi-o îndată ca fulgerul la vale
De n-ar fi tremuratul iar drumu’ abrupt si ud.

Deodată-mi zboară gândul la vremurile-n care
Fugeam pe acea cărare cu-n prieten drag si bun
Ne ascundeam de lume în lăstărișul mare
Și acum cu barba-mi sură sunt aprig căpcăun.

Un zâmbet vechi mi-apare pe buzele ofilite
Și –ncep să șuier vesel un cântec ștrengăresc
Ma-aplec, ridic din tină mlădițele-nflorite,
O prind încet de mâna, oftez si o privesc.

Tăcând ea imi surâde albastru printre pleoape
Un vânt zglobiu se joacă prin părul ei bălan
Și se vedea-n amurg de pe sălbatice hârtoape
Urcând încet spre oraș un înger și-un golan.