Trântorul, un leneș mare,
Stând la soare pe o floare,
Se visează împărat,
Cu supuși umili, argat,
Ce-i aduce ca un vânt,
Pe o tavă de argint,
Miere dulce, aurie,
Spunându-i sfios: "Mărie,
Tu, Slăvite Drept și Bun,
Þi-am adus micul-dejun!"
*
El săltându-se alene,
Dintre pufoasele perne,
Fine, din mătase pură,
Gustând delicat, o gură,
Se șterge lent la botic,
Cu-n șervet de borangic,
Aprobând cu-n gest din mână,
Că-i aromată și bună.
*
O albină lucrătoare,
Văzându-l trândav la soare,
Se burzului nervoasă:
-Cum pierzi vremea, nici că-ți pasă,
Iar la prânz alergi la masă,
Gânganie lenevoasă!
Nu ai respect, mă gândesc,
Pentru cei care trudesc!
*
Brusc, se trezi din visare,
Și-o zări pe zburătoare.
Nici tavă și nici argat,
Nici el mare împărat,
Și-i șopti: -Îmi pare rău,
Mă doare burtica, zău,
Și sper să scap de durere,
Sub călduța mângâiere,
A soarelui luminos...
Lăsându-și privirea-n jos,
Căci realitatea crudă,
Este supunere, trudă,
Înmulțirea, că-i firesc,
A neamului albinesc;
Apoi piere învelit,
În ceară mototolit.
*
Tremurând de-ngrijorare,
Sări grabnic de pe floare,
Să roage albinele,
Să-i lungească zilele,
Că-i trântor, e soarta sa,
Împărat doar când visa!
*
Ca o morală:
*
Oare câți trântori să fie,
Ce visează-mpărăție?!