Poetul fără hotare

Stă pe-o frunză dantelată lacul codrilor albaștri
în pădurea luminată de povești nemuritoare,
oglindește cerul care a aprins în noapte aștrii
printre care strălucește poetul fără hotare.

Vremea trece, vremea vine, Eminescu tot rămâne
dulcea limbă românească in straie de sărbătoare,
floarea-albastră iar suspină la izvoarele stăpâne
peste versurile sale, să-l trezească din visare.

Buciumul a jale sună într-o doină haiducească,
Împăratul se înalță peste masa proletară,
Eminescu de-ar veni vremea să o pedepsească,
poezia ar domni și-ar stârpi jaful din țară.

Stă pe-o frunză și poetul într-o lacrimă de ploaie,
lângă codrul pedepsit să-și taie singur copacii,
ne privește așteptând să-și vadă neamul trezit:
somnoroase păsărele adormite de toți vracii.

Marilena Rodica Chirețu
www.pitestiromania.ro