Un om măreț, de zăpadă,
Stând pe gânduri în ogradă,
A zărit prin geam în casă,
Cum toți au servit la masă,
Un ceai cald, și vrea și el,
Căci e pofticios de fel!
*
Văzându-l pe Adișor,
Trăgând sania cu spor,
Cum pleca spre derdeluș,
Își spune: “Acu-i acuș!”
Și rosti abia șoptit:
-Mi-o sete...de am albit!
*
Adi se-ncruntă uimit:
“Cred că mi s-a năzărit!
Ba îmi pare că se mișcă
Omul ăsta alb de frișcă.
Mă bucur, ce minunat,
Cred că este fermecat!”
*
Fuge-n casă, ia un ceai,
Și-l servește pe om. Vai!
Cât l-a ajutat să bea,
Omulețul se topea,
Și s-a deformat ușor,
Și-acum plânge Adișor!
*
-Ce-ți veni, rosti Azor,
Să-l servești cu ceișor?
Adi este derutat:
“A vorbit, nu a lătrat!
Astăzi, ce mare mirare,
Toate-n jur sunt vorbitoare!”