Cartea Poemelor

*** 37 ***

Colonia




Înfloresc în pământ, printre straturi,
Alături de firele de iarbă ori, de frunzele moarte, stâlcite,
Se înnegresc alături de lemnele demult putrezite
În locuri ferite de ploaie și vânt, de-și fac punte pe la colțuri,
Unde-s rosturi tari de piatră, căptușite în licheni
Iară apa curge-n picuri, întâi mici, ș-apoi mai mari,
De s-adună toată, chiar în gropile așternute înaintea-i,
Iar deasupra se-mpletesc plașe de păienjeni…
Sunt doar… furnicuțele…
Mărșăluiesc, ici - colo, cucerind teritorii…
Unele, în drumul lor anevoios, dispar… la fel ca picăturile
Atunci când pământul le absoarbe-n miezul său, în chip firesc
Și nimeni nu pătrunde dincolo…






Dar ele-și sapă cuiburi subterane,
Licențiate-n minerit…
Și nici măcar o piatră, cât de dură ar fi, n-ar sta în cale
Atunci când toate se adună, ca s-o mute, negreșit…
Iar de-i prea mare, își sapă șanțuri și tunele,
De-i face cale apei să pătrundă
Și ea, i-atât de nemiloasă, când pasajele, cu forța le inundă…
Încât, totul… se surpă de îndată
Iar acea piatră…
Sub pământ, ajunge…
Furnicile o îngroapă,
Mușuroi, de-și saltă…
Apoi, hărnicuțe, își cară semințe,
Iar orice-i mai mare, îl vor face fărâmițe;
Iac’-așa fac ele, de-și umple cămările
Apoi, iarăși, cată să-și extindă teritoriile…



©Th3Mirr0r