Cartea Poemelor

*** 20 ***

Liniște



În locul în care amintirile, o imbrățișează cu drag,

Legănând-o, pe aripile vântului hoinar,

Căutandu-și liniștea printre rămurele de fag

Cădea, în rotocoale, o frunzuliță...

Și-era… atât de drăguță,

În rochia-i, de chihlimbar,

Încât, o culese-n palmă

Fiica Zânii-Toamnă

Și-i depuse-o sărutare,

Când se răsuci-n spirale

Iară frunza fermecată…

Se imbujoră deodată.







Privea, timidă, către zână, cea frunzuliță

Și se alinta, adeseori, ca o copilă, în chicotele-i drăgălașe

Răsfrânse precum clopoțeii în suflul vântului, acolo-n poieniță,

Iar fiica Toamnei o îndrăgea, în priviri pătimașe.

Dar timpul trecu și frunzulița, cândva plină de viață,

Zăcea, făr’ de vlagă, în palma-i, inertă

Și-o lacrimă, i se scurse de îndată, pe față

Când zis-a în șoaptă: ”E liniște, acum...”

Își strânse la piept, frunza iubită,

Sărutand-o pentru ultima dată,

Apoi, fericită,

O lăsă să plutească pe apă...






©Th3Mirr0r