Cartea Poemelor

*** 19 ***

Însingurare voită






Cândva, un tânăr privea bolta cerească

Încercând să numere rând pe rând, câte o stea;

Ale sale, păreau să fie toate, căci, fiecare îi vorbea,

Dar el, își alese… doar una…









Dar,iată! Soarta, ciudată, făcu în așa fel încât, pe timp de lună plină,

Steaua sa iubită, să se desprindă de suratele sale,

Căzând cu un oftat, peste munții înalți, pierzându-se în zare

Dincolo de ochii săi, ce încă mai căutau, sus, pe cer, acea lumină…









Iar el, venea acolo, sus pe stancă, seară de seară,

Așteptandu-și steaua îndrăgită, plin de speranțe

Chiar dacă totul nu mai era precum odinioară,

Iar soarta vrea să-l facă sa renunțe…









Stelele îl chemau la ele, cu glas dulce,

Dar el, nu mai voia s-audă,

Căci nimeni nu-i putea întoarce

Steaua-i dragă, dată dispărută...









Și iată! Stă acolo, în pofida vremii,

Însingurându-se voit, în așteptare,

Că nimeni nu-i putea aduce alinare…

Nici chiar… promisiunea incitantă a eternității…






©Th3Mirr0r