strâng la piept două frunze de nufăr
e toamnă
apele îmi rămân mereu pe orbite
nu am băgat de seamă
cum azi, degetele mele s-au subțiat
mi-au plesnit toate versurile în palmă
cred că se apropie vremea de cules
se usucă prin trup ofranda adunată-n poeme
clopotele sună numai pentru cei morți
mă înconjoară setea de nisipuri prea des
lumea din interior îmi pare mult mai reală
pe fila iubirilor de carton nu mai e loc
totul a fost conceput după principiul întâmplării
de care se ocupă timpul cu ministerele oglinzilor
absența ta este ca un cerșetor mut
ce mă anunță constant, data și ora
e mai bine să nu mă gândesc
mor clipele prin gări imaginare
semnez la ore fixe paragrafe de vise
ca și cum aș înnoda arginții-n batiste
tu și eu
doi orfani ce-și doresc numai un zâmbet pe zi
mai bine abandonez aceste versuri
vreau să strâng la piept două frunze de nufăr
cu greu mai respir printre rânduri
anotimpuri contaminate și alte umbre
beau patru feluri de ceai pe zi
și fac pe ascuns un legământ cu fiecare gând