și știu c-are să vină iarna,
iar ai mei nu au centrală
nici sobă sau măcar crengi uscate,
fiindcă ai mei nu mai sînt.

era bătrână ș-avea perfuzii multe,
și mi-a spus că deși locuia-n constanța
ea nu va mai vedea marea vreodată,
trăia doar cu parfumul din scoicile pe care
nepotul le aduna cu sârg de pe plaja virgină,

plină de spume și alge.
mirosea ca drogată , umplându-și plămânii
din adâncuri cu esența îmbătătoare
a amintirilor refugiate-n mare,
a visurilor de tinerețe.

știa c-are să moară , dar nu îi păsa..
și ea simțea că iarna are să vină
dar,vai nu mai sînt bani de medicamente,
de perfuzii , de timp.
rămânea cu mâna-ntinsă la soare
și cu scoica în ureche ascultând
cum vremurile-ș-ntorceau gâtul
după inima bătrână plină încă
de iubire.

ar fi vrut atâtea.
eu i-am închis telefonul
șoptindu-i tremurat
că trenul a plecat, a deraiat deja.
și el probabil că murise.