Un muscoi, vă jur pe lege,
Declarându-se drept rege,
Pe o groapă de gunoi,
Și pe trei movile moi,
Tachina pe o albină,
C-ar fi slugă de stupină,
Și că zboară ziua toată,
După nectar, disperată,
Făcând drumuri printre flori,
De vreo patru mii de ori!
-Ce viață obositoare,
Că e vânt, mai frig, ori soare,
Tu alergi secătuită,
Ca o sclavă neplătită.
Eu cu muștele-surate,
Ne hrănim pe săturate,
Avem meniuri alese,
Boierim făr' să ne pese,
Pe mormane de gunoaie,
Apoi, lenevim de-i ploaie.
Dând din aripi triumfal,
Vrea să zboare. În zadar!
Niște șerbet lipicios,
Îl ținea prizonier, jos.
Albinuța, zâmbind, tace.
Înțeleaptă și tenace,
Culege de pe un crin,
Pulbere de polen fin,
Și nu-i deloc afectată,
De vorba rea, aruncată.
Un câine flămând apare,
Bucuros că hrană are,
Și se urcă pe gunoi,
Greoi ca și un butoi,
Călcând pe muscoiul-rege,
Nu-l vede, nu înțelege,
Că sub laba grea, a sa,
Regele, strivit, zăcea!
S-a hrănit și a plecat,
Muscoiul cu-n ochi holbat,
Cu aripile zdrobite,
A rămas în necuvinte.
Albinuța l-a căinat:
-Degeaba ești împărat,
Umilind răutăcios,
Ce avantaj ai pe jos,
Pe gunoi? Tot un ratat,
Și așa ai fost tratat!
...........................
Sunteți de acord cu mine?
"Lauda de sine, nu miroase a bine!"