Din negura nopții, din ceața uitării creată de ea,
Cu vântul ce din nori își coboară cuvântul
puternic, profund ce sfâșie tot ce-ntâlnește în cale,
Un bilet de iubire ce n-a fost uitată, amintit tot de ea.
Cu lacrimile, acum stropi de ploaie ce-mi mângâie fața,
Cu dor de iubire, cu dor de-o real-amintire, cu-o furie oarbă,
Trosnește cu cerul, vulcani izbucnește, vuiește-i
prin lume cuvântul de dor, ce-ajunge la mine, un om slujitor
al dorului ei, ce lipsa-i o simt atroce, feroce,
în inima-mi beată de vin; de vinul amorului ei,
ce-mi produce suspin și venin.

Din negura nopții, din ceața uitării creată de ea,
Răsare un soare, puternic și galben, căldura să dea.
Un simbol al ei, ce-al meu gând a aflat, i-am confirmat
în tacerea-mi latentă, un sentiment așteptat.
Trezit din visare-ntr-o altă visare, tresar speriat, lângă mine și ea.
Privesc al ei trup, îi întâlnesc privirea curată, atingeri crispate,
C-un sărut îmi confirmă că-i ea, și nu-i o altă ciudată
visare ce-mi tulbura mintea dependenta de ea.