agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2202 .



„Dialogurile lirice” dintre Luminița Zaharia și Cristian Țîrlea: „Tu însămi, însuți eu”
poezie [ ]
Editgraph, Buzău, 2012

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2012-07-08  |     | 



A transpune gesturile cele mai personale, alcătuite ad hoc, din cuvinte rostite aievea, declarații, mărturisiri, impresii directe despre celălalt în poeme-dialog, în poeme avers-revers, în poeme întrebare-răspuns, presupune din start neglijarea convențiilor artistice rigide, prin care liricitatea modernă se abstractiza până la ermetismul barbian, confesivul postblagian, alegoricul sofisticat al manieriștilor șaptezeciști, ori textualismul, expresivitatea voit netemperată ale unor optzeciști, nouăzeciști, douămiiști, devenind pe alocuri impenetrabilă, un monolog monolitic.
„Dialogurile lirice” dintre Luminița Zaharia și Cristian Țîrlea, tensiunea debordantă a minții, verva interactivă cu publicul, de-o substanță foarte apropiată de cea a țâpuriturii de tip oșenesc, tocmai au căpătat formă, ieșind încă din tipare în ce privește preconcepția, materializându-se în primul lor volum de versuri, „Tu însămi, însuți eu” (Editgraph, Buzău, 2012), realizarea grafică, ilustrațiile și coperta aducând o notă în plus de modernitate datorită Alinei Astăluș, fiica unuia dintre coautorii cărții, L. Zaharia.
Și câinele Max, de cinci ani, al celuilalt coautor, C. Țîrlea, despre care se spune că-i dictează versuri, apare pe copertă, incită pe ambii poeți la destăinuiri ca la o recepție, ca într-o tabără de creație continuă. Discursul se acumulează la nesfârșit, printr-un sistem binar pe care mi l-aș imagina în succesiunea cifrelor 0 și 1, marcând ori un poet, ori celălalt, ori orice prezență, ori orice absență presupusă în jur. Poemul-dialog se naște din aparentul vid al memoriei conștiente, din inconștientul colectiv, din nimicurile dulci ale latinilor, cu multe franțuzisme, anglicisme, anagrame, calambururi, reieșind adevărurile vieții prin hipnoza ori fascinarea de către celălalt, ca pe canapeaua psihanalistului, neintroducându-se forțat cititorii în confesionarul liric, ci lăsându-i să se conducă singuri prin meandrele strigăturilor. Apetitul sau agapa cuvintelor jucăușe ori foarte grave se deschide prin mingea pusă la fileu de către Cristian Țîrlea, pentru ca Luminița Zaharia să replice imediat printr-o lovitură năpraznică la volei, spre exemplificare în dipticul “N-a vrut să-i fie moarte” (0) – “Moarte” (1): (0)“N-a vrut să-i fie moarte” (“Moto: tu/ câine amărât/ acolo-n noapte/ simt că plângi/ lătratu-ți este șoapte”) “eu/ pe un balcon bătrân/ sunt la pahar/ ultim/ singur/ nebun//... azi sunt fericit/ un prieten/ a înviat din morți// îi cumpărase/ mă-sa coșciug// a venit/ nesam-netam/ zdravăn pe picioare/ să prăznuiască// ne-am crucit/ am băut/ i-am mâncat coliva// în coșciug/ a însămânțat pământ// ne-a făcut cu ochiul/ și-a spus ceva/ dar nu l-am înțeles// plângea”; replicile Luminiței Zaharia apar grafiate în italice, începând de la titlu: (1) “Moarte” “Cădere liberă/ de la mare înălțime,/ cădere în sus. Cineva te așteaptă.// Sunt aici, ea nu este./ E aici, eu nu mai sunt./ (E un secret știut numai de frunzele veștede-n vânt).// Select all. Nimic să nu-ți scape:/ iubirea, frumusețea și vraja. O fotografie cu tine când erai mic./ Copy. Râul Styx. Apoi Paste. Dincolo, nu se pierde nimic...” (p. 28-30).
Cât la sută din gesturile devenite literare pot fi bune imitații după reacțiile din realitate? Câte dintre acestea au nesanșa ori, dimpotrivă, privilegiul, de-a fi incluse pe dată sub un alt regim, al neperisabilului act artistic, dacă nu rămâne vorbă, replică-n vânt? Regimul ficțiunii știm că înseamnă de multe ori, la alți poeți, chiar de mărime foarte mare, un regim al neadevărului, convenției. Publicul este forțat să accepte orice, însă Cristian Țîrlea și Luminița Zaharia își rezervă dreptul să se privească în față, textual și metatextual. Iată un alt diptic al lor, tot de la începutul volumului, purtând numai titlul propus de către Cristian, cel care pune mingea la fileu la cei 1,93 metri reali ai săi și citează în moto o replică-invitație a Cameliei Iuliana Radu, rostită într-un cenaclu internautic, de mare actualitate: (0) “Cu sufletul fără pudoare” (“Moto: « măi copii! când o să pricepeți voi că nu vă papă nimeni dacă vă dezbrăcați în public, fără pudoare și scrieți tot ce vă trece prin suflet? păi ce naiba e un poet? ») “am titlul/ subtitlul/ moto-ul// aștept tupeul/ aștept// când am scris subtitlul/ ce curajos/ acum s-a înhăitat/ timiditatea cu/ «bagămare»/ gata/ mi-am descrețit plânsul/ prea/ îmi plictisea versul/ încep să bat câmpii// un agricultor șomer/ cu aceeași coasă pe umăr/ bronza în ploaie/ (afurisit țipăt/ le vede pe toate)/ are voie// e nebun// mi-a întins o lampă// – caută/ caut/ dar nu știu ce// – să-mi spuneți/ merci/ că vă las/ Soarele// – Lumea nu miroase/ pute// nu se cădea să-l contrazic/ doar/ e nebun/ și-acum/ fără de aer/ mă supun/ și că e hâdă Lumea/ și că nu miroase/ pute/ o știu/ și eu/ acum”; la care Luminița Zaharia n-a ezitat, răspunzând atacului venit din terenul Lumii cu o altă lovitură ce s-a punctat în setul decisiv: (1) “din Sinope vii și tu,/ exilat în astă viață/ la statui cerșești și tu/ să te-nveți c-un NU de gheață/ oamenii-i conduci și tu/ un geniu bun cu toți copiii/ într-un șanț visezi și tu/ să pui capăt poeziei/ cu lampa-n plină zi alergi și tu/ « Caut un om!» și nu te lași, de veacuri/ într-un butoi te-ai izolat și tu/ și cauți neghiobiei, leacuri// dar dacă Diogene ești chiar tu,/ povestitorul, s-ar cam înțelege/ că-i însuși Alexandru, mare rege?!...// – de câte ore nu m-aștepți, Luzà?!/ – n-am ceas nici aer în butoi, mon roi!” (p. 17-20). Din ceea ce mi-au mărturisit Luminița și Cristian, referitor la acest această amuzantă adresare a unuia către celălalt, în poemul său el se referă la Diogende din Sinope, de unde și replica ei, despre marele împărat macedonean: Alexandru cel Mare ar fi rostit “Dacă nu eram Alexandru, aș fi vrut să fiu Diogene”. În plus, Luminița îi spunea pe messenger lui Cristian “mon roi”, după cum reiese și din volum.
La început, îl aștepta cu orele pe mess și nu îndrăznea să-l abordeze în vreun fel, de unde: “de câte ore nu m-aștepți, Luzà”.
Caracterul nonfictiv, simili-realitatea acestor “dialoguri lirice”, foarte sportiv interprinse, atât de sportiv încât panica îi cuprinde pe adversarii postformaliști, posttextualiști, pe așa-zișii “postmoderniști” (care n-au renunțat la acest neavantajos termen provenit din filosofia postbelică), alături de fictiv, pot predomina de la începutul noului deceniu și decenism literar, după 1 ianuarie 2011. Luminița Zaharia, cu patru volume publicate la editura Eminescu, alături de Cristian Țîrlea, care debutează editorial acum, aduc un suflu nou, deosebit de proaspăt, făcând limbajul poetic mult mai plastic, fără scatologicul și sexismul generației dominante de astăzi, cea douămiistă, care n-o să se definească programatic niciodată. Fictivul, construcția paralelă față de real, de idealul obiect spre care tinde mereu poezia valoroasă, are aici aerul că ajută la celebrarea unei mari taine, a unei cununii în spirit între cei doi actanți ori subiecți lirici, și nu la întâmplare, ci prin autoironie, zeflemea, schimb exemplar de replici. Impresia depășirii raționalului și obișnuitului contează, ca și în dramaturgia modernă, la Luigi Pirandello, Eugen Ionescu etc. Nouăzeciști în expresie și sentimente, Luminița Zaharia debutând editorial în anul 1999, iar Cristian Țârlea simțind din postura apocalipticului și schizoidalului teoretizate de către Marin Mincu, Octavian Soviany, Bogdan Crețu discursul trandy de la sfârșitul fostului mileniu și tenta ilarității serioase, durabile a reînceputurilor dramei acestui mileniu, acești autori ai cărții “Tu însumi, însuți eu” joacă la modul elegant și tragic rolurile vieții lor, precum Cristian Popescu, Gheorghe Pruncuț, Mircea Țuglea, Mugur Grosu, Dumitru Crudu, jonglează cu punerile în scenă ale trăirilor, dintre care angoasa face casă bună cu febrila iubire a tot ceea ce este frumos și adevărat, fără ca livrescul să pună la încercare răbdarea noastră (intertextualitatea optzecistă este dozată aici milimetric, cu pipeta).
Altă servă a lui Cristian: (0) “Iar mi-am adus aminte că nu te-am uitat”(Moto: “le știam pe toate/ am uitat jumătate/ chiar și să mă las iubit/ am uitat”) “mi-a încolțit un gând alb/ à la Jack London// era pe vremea când și eu eram noua generație// pe atunci iubeam/ fără metafore// ce îmi păsa/ miroseam tinerețe// eram tandru/ fără să știu/ ce este tandrețea// nu vorbeam/ de sâni încolăciți/ în spasme draconice/ de coapse răgușite/ venite din neantul găurii negre// îl confundam pe Darwin cu Defoe// pe atunci/ sărutam pe bune/ roșeam/ totuși/ pentr-un/ te iubesc// n-am final/ rocambolesque......//N.B. Titlul inițial: Luați-mi medalia! Îi păstrez reversul”.
Replica Luminiței este (1) “doar eu uitam că ți-ai adus aminte”: “ – un moto e-o scrisoare, o cugetare-adâncă?.../ – scrisoarea cea mai faină... nu am primit-o încă!// să te lași iubit/ tu ai uitat pe jumătate/ cealaltă jumătate s-a zbârlit/ și din acest război fantasmagoric/ te-ai deșteptat întinerit// (generația nouă/ a generației vechi/ rosește amplu/ culminând la urechi/ sărută metafora reîncarnată/ pețește cea mai uscățivă fată/ și repetând străbunele eresuri/ face copii (și-s geniali!)/ din versuri...)// titlul inițial: Eu nici nu vreau final rocambolesque/ rimează prea flagrant cu te... invit” (p. 80-82).
Prin actul lecturii noastre întreprins asupra oricărei opere literare își face apariția însă și o tendință de contracarare a tot ceea ce a fost programat ca fictiv, neverosimil, într-o aură a neobișnuitului, surprinderii plăcute. Pe de-o parte autorul anticipă, scontează ce tip de reacții pot genera cuvintele în mintea ori sensibilitatea cititorilor. Pe de altă parte, deloc pasiv, cititorul avizat re-creează prin înțelegere, prin cuprinderea noilor sensuri, textul, universul fictiv. Drept urmare a implicării sale de ordin imaginativ, și cititorul cărții “Tu însămi, Însuți eu”, un cititor presupus tot mai dezinvolt datorită captivantului dialog dintre coautori, devine și el un fel de coautor textual. Intrată în torentele actului receptării, cu atenția sporită la nașterea îndrăgostită a textului – ca să-l parafrazăm pe teoreticianul Roland Barthes – instanța lectorială se plasează în rând cu Cristian Țîrlea și Luminița Zaharia: cititorul se vede pus într-o situație cât se poate de logică, recunoscându-se în generarea textului de-abia lecturat!
Ca dovadă, sfârșitul volumului, scris per ansamblu într-un original jam session:
“Ana Maria Gîbu – dintr-un interviu ‘secret’:

«Ne deosebesc câteva lucruri: Alina, părinții,
apartamentul, în rest... Luminița sunt eu!»
(Cristian)
«Spune-mi de cine te îndrăgostești, ca să-ți spun cine ești!
(Luminița)
...tu însămi, însuți eu!»”(p. 169).
Dar să ne întoarcem pe la mijlocul volumului de versuri, să exemplificăm interectivitatea autor-cititor prin alt diptic Cristian-Luminița, în care este redată întâlnirea celor doi poeți la începutul primăverii lui 2012: (0) “Sunt cel cu floarea de mână” “îmi plictiseam/ tributurile vieții/ singurătatea/ când ai apărut// erai rouă/ sărutam iarbă// Soarele/ și-a pus mâna la ochi// ne respecta timiditatea// de-a curmezișul/ dorințelor/ plângeai// atunci/ doar atunci/ am înțeles/ voiai/ să-ți tricotez versuri/ sunt cel cu floarea”; (1) “Logică masculină” “pe o alee cu zâne (în același sector al realului, nedilematic, locuiau de mult ambii poeți, fără să se vadă, Crisitian pe strada Zânelor, n.n.)/ trăia un împărat/ el nu știa că-i împărat/ și, ca să-i treacă de urât/ în fiecare seară își punea/ un laț de aur la gât/ era timid și precaut/ și se spune/ că semăna cu o sălbăticiune/ un robinson pe-o insulă de ceață.../ în fiecare dimineață/ auzea un glas cald, hotărât:/ – bon matin, mon vieux roi!/ – ți-s mai mult de atât! El glumea/ și vocea se făcea, în el, lumină// ...sărmană logică/ pur masculină!.../ așa gândește-un verde împărat?!// nu aș da iarba tricotată/ pe niciun vers tricotat” (p. 101-103).
Badinajul, autoironia, declarațiile intempestive ale dragostei, nu calineria ieftină, sunt la ele acasă. Jovialitatea stă alături de un defetism simulat al lui Cristian curmat prin autocenzurare, dar și luat peste picior de către Luminița. Sinceri și fără prejudecăți, cei doi se iubesc în public, adică asaltează publicul viitor cu iubirea din versuri, discursul nedeosebindu-se aproape deloc de schimburile lor de replici din realitate. Spumos, fără ivirea vreunei neînțelegeri, dialogul nu-i imaginar, ci unul obiectiv, real. Oamenii aceștia țin unul la celălalt, se apreciază, își spun direct unde greșesc, se contrazic la modul elegant, se cunosc de câteva luni și dau impresia că s-ar ști de atâția și atâția ani, din eternitate. Luminița și Cristian au intrat sub zodia timpului frumos, a însoririi perpetue de când s-au întâlnit. Se cunoșteau, auziseră că există din iarna acestui an, din decembrie 2011, activând susținut pe același site literar, Lira21, cenaclul Cristinei Ștefan, amfitrioana poet, eseist, critic literar, de-o energie artistică și de-o intuiție excepțională în descoperirea noilor talente în lirica actuală. De altfel, dedicația cărții este un prinos de recunoștință adus acesteia, o floare de nu-mă-uita lăsată presată de cei doi membri, Luminița Zaharia și Cristian Țîrlea, recalcitrantul poet fiind de altfel și banat la sfârșitul lunii cireșar de pe site, exact la debutul său literar, ca să se observe clar că nu se înregimentează niciunei școli lirice, nici unui "-ism" (rezultatul lor artistic fiind unul transmodernist, cum spune Theodor Codreanu, adică un bilanț estetic de paradigme anterioare, lucrat pe înțelesul fiecărui connaisseur al literaturii secolelor XX și XXI):

“Această carte s-a născut nepremeditat, ca firul ierbii, din dialogurile lirice purtate de doi oameni asemeni, în cadrul cenaclului literar Lira21, condus de poeta Cristina Ștefan, căreia îi datorăm întâlnirea noastră.
Aducem adânci mulțumiri Marioarei Marcu, nașa spirituală, tenace și entuziastă, a acestei nebunii.
Mulțumiri și Alinei Astăluș, care ne-a desenat poezia cu talent și candoare.
E tot sufletul nostru aici!

Luminița și Cristian”.

De ce nu te astâmperi? Fii cuminte, Cristofor!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!