vorbeam la telefon
într-o seară
cu un prieten
până când
a ajuns
fiecare dintre noi
să-și audă
în receptor vocea,
ca pe un ecou,
și-am înțeles
pe dată atunci
că suntem ascultați
de-aceeași lighioană
invizibilă, însă
atât de omniprezentă
că uneori
ajunge să pută,
și pute uneori
într-atât de tare
încât,
ajungi
să nu mai poți
respira liber
nici măcar noaptea,
în propria ta
casă,
nici măcar atunci când
deschizi larg fereastra,
pregătit să întâmpini
un nou răsărit cu
brațele desfăcute.


05.05.2012;
15:57