agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2463 .



Rezultatele Concursului de poezie de dragoste "Leoaică tânără, iubirea..."
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2012-04-03  |     | 



Domnul Virgil Diaconu anunță câștigătorii Concursului național de poezie de dragoste „Leoaică tânără, iubirea…”, stabiliți de către un juriu alcătuit din poeți, membri USR

Felicitări Alexandru Gheție, felicitări tuturor câștigătorilor!


Alexandru GHEÞIE – Premiul I

soția mea

port bluza ei de trening mă gândesc la furnici mușuroaie castele
prin mine nu mai curge nimic toate râurile sunt cheaguri
nici mișcare
nici sunet
în camera asta vulpile argintii sunt bărci de salvare înghețate
până la vară se vor îneca printre noi. o strig. nu răspunde.
stau pe pânza asta subțire stau pe lista de așteptare.
mi-am făcut o viață din asta
*
soția mea se odihnește pe scaun probează eșarfe și toarce
își aranjează fobiile pe noptieră ca pe un puzzle neterminat
depresiile le strânge în brațe insomnia o onduleză prin păr
cu arătătorul
soția mea se odihnește puțin nu-și scoate pantofii cămașa
nu simte frig cald plin gol toate mișcările ei au luat forma
scaunului – au patru picioare spătar și pernuță
*
în bluza ei de trening mă gândesc la furnici mușuroaie castele
afară plouă prin mine nu mai curge nimic
camera asta nu-i o barcă de salvare
nici vreun pasaj de trecere
soția mea se odihnește puțin
când se ridică bem 3 în 1 fumăm
trimitem copilul la grădi
adunăm vise dărâmăm castele
ne facem mușuroaie prin creier


azi, ceaiul de ieri

dimineața are o pălărie în care ascunde
noaptea cu tot cu stele lună scenarii
iepuri de lumină coboară pe partea
însorită a sânului tău
*
pentru că ești cea mai grăbită femeie din lume
obiectele se trezesc înainte. gesturi simple
invadează patul. mișcări inexplicabile goale.
ai timp doar pentru lucruri mărețe
le văd doar pe cele mărunte
(săpunul lichid face spume la gură
periuța caută tubul cu pastă de dinți
mascara aleargă de la noptieră la sprâncene
pe dungi imaginare fardul sare din trusă
rujul îți caută buzele pe raft, sub oglindă)
*
pentru că îmi plac femeile îngrijite, mă gândesc
toată invazia asta. ori pentru că dimineața
are o pălărie vrăjită. ori pentru că
*
oricum ar fi
dimineața mă trezesc singur. îmi amintesc
pe cineva șoptind bea-ți ceaiul de ieri, ok
apoi ușa trântită treptele pașii depărtarea
pun perna pe cap și zâmbesc
aici ori acolo - chiar nu contează unde

a fost ori va fi
cea mai grăbită femeie



Delia Marilena GROSU – Premiul al II-lea

despre cum să trecem prin iarnă ca printr-o tăcere
în seara asta
am simțit 1400 km care mi-au trecut prin tălpi
am văzut oameni căzând în fața mea
copii care își luau părinții în brațe
oameni pentru care acasă e durerea care
așteaptă în fața ușii cu capul plecat și fiecare
secundă e o apropiere care ucide

ți-am spus de câteva ori că aici nu mai e nimic
cu fiecare zi din iarna asta
se face mai frig și mai frică între noi doi
fiecare minut aici e ca o luptă pe care o pierd
fără să schițez măcar o încercare
lumina mă strânge într-un corset greu și strâns
din care nu știu cum să ies

încerc să fac cumva să te încălzesc
corpul meu nu mai are demult căldură
iar mâinile mele sunt ale oricărei femei
pe lângă care treci pe stradă
tăcerea asta dintre noi doi
e ca o agonie lungă care se prelungește
până când devine o stradă
pe unde trece un bărbat apoi o femeie
apoi un copil cu mâinile pline de praf
apoi cineva ale cărui palme
se șterg și ajung să fie umbre

hai să mergem acasă
să te așezi pe canapea și să te uiți la mine
ca într-o oglindă spartă
în care să auzi scâncetele tuturor femeilor

despărțirea noastră a fost un film mut
fiecare loc pe unde ai trecut
poartă numele unui om trist / un om
care a uitat cine e / căruia și cel mai
neînsemnat cuvânt îi amintește
de cineva.

te-aș fi așteptat în fiecare zi.
ți-aș fi cumpărat eu o haină de iarnă,
groasă, în care să îți pui toate gândurile rele
aș fi săpat o gropă în față ușii tale
unde aș fi pus toate diminețile în care
mi-ai promis că te întorci devreme /
din când în când
ți-aș fi mângâiat față și părul
iar mângâierile le-aș fi pus tot acolo
să le iei când ai nevoie de cineva
lângă tine.
în fiecare noapte când te simți singur
ai fi putut lua o atingere pe care să o porți
de parcă ar fi un pulover care stă bine pe tine /
în ochii mei ai fost mereu același
iar cuvintele tale au fost cel mai bun gând
pe care l-am avut vreodată

fiecare dimineață e un chin.
mă trezesc cu gândul că am așteptat
atât de mult timp să dai măcar un semn
încât nu mai știu nici măcar cine sunt.
dimineața stau în fața ferestrei
ca un om care își amintește ceva
ce nu s-a întâmplat niciodată.


Ana Maria LUPASCU – Premiul al III-lea

stau la pândă

lângă cea mai îndepărtată casă de aer.
o scară nu duce către ziua așteptată,
de aceea rămân să ghicesc cuvinte
la gura sobei.

spirale de fum până în praguri. întoarse pe dos se așază stol
în cer
și în pieptul meu bolnav.

dincolo de geam e rostul acestei povești cu oameni
înspăimântător
de
tandri. o femeie și un bărbat dăruiți mie.

femeia spălă rufe la râu, cântă
apropierea cerbilor de mal ca nimeni alta (se știe că nicio femeie nu trebuie
să cânte așa). bărbatul ascultă pironit, cerul bubuie ca un buștean
în apă și rufele femeii
nu se mai limpezesc.

numai rotocoale de cearșafuri și soare rânced
peste coșurile de nuiele.

acum stau muți ca într-o fotografie, unul trage
spre stânga
altul cu pușca deasupra țestei melancolice.
se apropie cerbii, simt polen și cenușă în aer. dorința ei e și ea
polen și cenușă în aer.
se țin strâns de mână între mesteceni.

și totul începe să se miște. mijlocul meu purtat
ca un mosor cu ațe încâlcite

în sunetul aerului,
așteaptă ziua următoare.


sunetul răscolește undeva sub mal și

stoarce pământul de moarte, acest imens cearșaf desfăcut

peste tot.


poemul călătorului

celor închiși în casele lor de ceva vreme, sudați
în realitate cu palmele, cu trupul în
nesiguranța suferinței.

sunt călăuza care deschide drumul. sunt dintre cei arși cu fierul
port semnul timpului vostru,
mă apropii când sufletul bate în pereți -

crezi în mine și în drumul acesta.

până la capăt nu-i pic de lumină, valurile
îmbrățișează catarge,
omul visează pe țărmuri.

prietene,
într-o singură lume
pot să cânt deasupra sărăciei mele și să bat din palme.
dacă nu eu, altcineva
în pereții casei, în mansarde, în capul meu.

nimic nu se pierde când vii de departe
cu sufletul sus ca o pânză
în calea tristeții.

crezi în mine și în drumul acesta.

prietene,
brațele mele te vor ridica, aceste mâini pătate
de ulei și sânge ție îți scriu. și dacă pământul pare mai aproape
e numai pentru că sufletul atârnă singur
în această siberie prin care mă târâi și cânt.

cântecul meu fără sfârșit e cântecul
tău fără iubire.



Ioana MIHAI – Mențiune I


Delir

Ar fi vremea să pun literele într-o ordine
dar nu se leagă așa cum ți-e sete și nu ai apă
apasă greu iarna târzie devreme pe umerii noștri
ne îngreunează mersul gândul toți arătăm cu degetul
ca să ne îndepărtăm atenția din noi
acoperim oglinzile ochilor.
de când nu te-am mai atins iubitul meu
ai prins miros de mușcate pe care le-a pus mama ta
în geam pentru mine
mulți nici nu-și dau seama uneori că suntem
cred că e un preț între noi nu poate fi vorba de liniște
decât în miezul nopții când ne luăm de mână prin somn
când se întinde și ne desparte cât e de lungă pisica sălbatică
de când ne știm nu ne lasă domnul să stăm într-un loc,
ne luăm casa în spate și mergem mereu să îmi reproșezi
după ce plouă drumul plin de melci caut să îi ocolesc
altfel parcă îmi aud oasele mele trosnind
îmi e mereu mai greu să văd și parcă tu n-ai nimic
și îmi e ciudă să le las liniștit atâta tot.
și tralala și tralali cei morți au pică pe cei vii.


Printre pietre

îmi trebuie apă, nu pot să mor cu mâinile murdare;
pământ, să mă îngrop printre pietre, piatră cu piatră;
să plec spre muntele care mă cheamă la fiecare miez de iarnă grea,
să calc cărări pe aripi până la tine, la ochii cerului,
să ne dea Domnul un gând bun;
trebuie să găsesc pădurea peste stânci –
am de stat la povești în taină, am să spun multe de pe suflet,
două-trei vorbe și o să mă dea pământul afară:
în veci nu primește oameni cu oameni în pântec,
în veci nu se pleacă fruntea
spre mâna mea de piatră.


Anca Ioana SANDU – Mențiune II

Corpuri pereche

Era ușor să iubesc cuburi
până te-am întâlnit pe tine
pentru că ai fost diferit
în toate perimetrele posibile.
Aveai mai mult de șase fețe,
dar pe oricare te-aș fi sărutat
simțeam aceleași buze,
aceleași muchii inegale
și suflet fără diagonale
cu un volum prea mic să-l umpli de mine,
și arie prea mare să te pot păstra
în trusa de geometrie
cu care aveam să-mi măsor
întreaga viață de la un plan la altul.

Dar nu-i nimic,
poate cubul nu este corpul meu pereche,
mai bine îmi iau compasul
și m-apuc să desenez
o sferă îndeajuns de mare
încât să încap fără să mă zgârii de aer și raze,
dar suficient de mică s-o pot ține închisă în pumn,
să mă înțepe uneori cu singurul colț
pe care i-l voi desena,
nu de alta, dar sufletul meu
are nevoie și de durere
din când în când.

Desculți


Dragostea noastră
avea picioare lungi și frumoase,
atât de lungi încât
puteam spânzura leagăne de ele.

pentru noi.

Nu purta niciodată ștrampi,
șosete sau pantofi cu toc,
mergea doar desculță prin cioburi.

și ne-a văzut plecând de-atâtea ori,
încât s-a îndrăgostit de trenuri.

Eram prea ocupați
să ne ținem de mână
și n-am văzut-o alergând
să-mbrățișeze locomotiva,

altfel aș fi ținut-o de gleznă.

Dragostea noastră avea picioare lungi și frumoase,
dar acum e într-un scaun cu rotile,
iar eu m-am săturat să stau jos.

Vreau să mă dau în leagăne
spânzurate de mâini,

leagăne care nu ruginesc.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!