În copilărie cântam:
,,Echinox, echinox,
Să-mi aduci un câine Fox!”
Echinocțiul îl aducea, dar până la urmă
tot îl călca vreo mașină.
Îl îngropam resemnat în grădină
și la echinocțiul următor câinele
îmi zvârlea ca pe niște pietricele albastre
priviri credincioase prin ocheanele
viorelelor care-i creșteau din craniu.
Eu le dezgropam cu rădăcini cu tot,
îi dăruiam dragostei mele tulburi florile
iar rădăcinile cred că le duceam dirigintei
care le punea în vitrina laboratorului de naturale
sub eticheta: „Craniu de câine”.
Rădăcinile mă priveau prin geam mustrătoare
cu orbitele goale și eu, cuprins de remușcări,
nu luam niciodată zece și pe deasupra
mama afla de la ședința cu părinții
că eu aparțin regnului vegetal.
Ea, la început, mă privea uluită,
dar își revenea repede și mă aducea
în sânul regnului meu
cu formula magică:
„Fiule, ești un bou!”