nostalgie compusă cu Mozart și Bach,
ascensiuni în spirale spre veșnic,
Doamne, tu iubești prin răscolire de valah,
mă destrami și mă țeși cu văpaie sonoră,
tremur înalt suspin suprem.
timpul îmi pare extaz,
lichid cuvios lunecând pe obraz.

torent sonor în vene- muzicalizare
a tot ce-a fost o dată împietrit,
știu că de-aș fi fatalitate cosmică,
nu ți-aș simti iubirea cu grandoare
în sunete ca în vaste lumini
beție cu lacrimi cu sevă de crini.

să mor vreau să mă nasc la rădăcini
senzații unice de sfântă voluptate,
fugind de veacuri- turme cu pagâni,
cu gândurile sfere acordate pe celule,
cu bucuria de-a descoperi sonate
albul din nuferi, zbor cu libelule.

Doamne, prin tragedii angelice ne cauți,
ne pui la case artă- pragul veșniciei
zidești arhitecura cu serenități,
îți văd lumina mângâie suspinul,
sub clape albe ca sub negre de pian
ne este viața rai și nu exilul.

cu clipe nesfârșite mă rotunjesc în sine
cuceresc și pierd ca întro cruciadă.
captivă sunt în amintirea unei lumi divine,
metaforă-s, te venerez adânc, te chem
să faci din solitudine o serenadă
din stinsă flacără un amplu recviem.