Și am plecat tăcut spre țara morții mele,
Să îți aduc din vis un braț, de mov lalele.
Eram cam obosit și pasul îmi tremura,
Doar lacrimile umbrei plângeau în urma mea.

Nu mai aveam soare, doar luna îmi șoptea,
Și zâmbetul zâmbește ascuns în ființa ta.
Ca o Giocondă pictată de Da Vinci îmi răsai,
Și drumul prin moarte mă duce către rai.

Un călător spre ultima oprire, hâda moarte,
Că să-ți culeg lalele din valea tristei șoapte.
Am ruginit ca toamna ce împrăștie parfumul,
Cu ochii plini de ceață și sufletu-mi ca fumul.

În mâini am două vise, ca două manuscrise,
Și ele plâng în mine, strivite și proscrise.
Că drumul ăsta lung ne pare-o veșnicie,
Doar tălpile mă dor și-n ochii am bucurie.

Am să mă întorc la tine, bălaia mea făptură,
Cu florile în ochii și aroma ta în gură.
Așteaptă-mă un veac sau poate două,
Așteaptă-mă în țara unde e veșnic rouă.