Luminile-s toate stinse
de-o vreme...
Mă întorc să cred că-n tine
s-a făcut noapte și stelele
ți-au dispărut.
Lipsesc sutele din mii,
iar viața mea se preschimbă în stafie
palpabilă.

Căile nu ți se deschid
oricum, oricând,
plecări bruște spre galaxii de piatră
netedă.
Grijile s-au născut din păsare,
amice ridicat la infinit ce ești.
Crede-mă, graiul te minte când
brodează cursul tău spre un pozitiv
nu relativ, ci absolut...

Pentru că...
...viața s-a născut din noi și noi
din ea,
imperfectul din sinele cel mai
potrivit al divinului
și negativul dintr-o legitimă
conversație cu binele.
Port pe umeri o serie spumoasă
de confirmări,
iar văzul tău fumuriu trebuie,
acum,
să se despletească.

Suflările astea nu se-mpletesc degeaba,
nu aleargă de timp și ferestre sparte
în catacombele minciunii.
Greșești când alegi să nu fii.