In arta plange si se confeseaza singuraticul biet poet .
Si gandurile si durerile si sentimentul pateaza o foaie,
Si curg ca un venin intr-un corp in negre organizate siroaie,
Schitandu-i acestuia in culori si nonculori al sufletului portret.

Talentul nativ are astfel arta ca drept consecinta,
In care se esteticizeaza cumplite tristeti si dureri,
Ce sunt mai apoi deznodate si definite de posibile critice pareri,
Care-s fara de vina ca al lor stapan creion a dovedit elocinta.

Si iata cum gandirea si trairile artistului sunt descusute,
Criticate,reparate-n gura draceasca a lumii ce-l inconjoara
Ce-i manjesc a ciuda creatia precum cerneala varsata dintr-o calimara
Inecand puritatea foii in culori moarte simboluri ale omenirii decazute.

Si splendida maiestoasa cea fara de glas prietena arta,
Ce-l lipseste pe artist de sfat dar la amaraciune-i e martor
Plange-n strigatele poetului solitar ca un impresionat ascultator,
Si fata de acesta,pe-al ei planset in cuvintele lui nu-l va rapi vreodata moartea.