Din lipsă de prezent, striviți de trecut,
Din mult prea multă dragoste pe rol,
Și tu și eu, rămânem într-un punct,
Și tu și eu, constituim un gol.

Tu, pe un trotuar răsfrânt... eu, pe-o alee dreaptă,
Clandestini față de noi urmăm tăcuți
Destinul diform, în toamna putrefactă,
Mult prea străini de noi, și mult prea cărunți.

De numele iubirii, un fir de ață
Continuă să mai reziste înnodat,
De fapt...noi cităm o simplă postfață
La sfârșitul -încă- nedeclarat.

Prin ceață șuieră un tren nevăzut,
Lângă peronul c-un singur așteptător de fum;
Perdeaua de vise-n mâinile tale s-a rupt,
Fixându-te-n golul ferestrei, pe mai departe, la drum...

Tu știi de fapt cui îi vei întinde mâna,
Tu simți de departe pe cine vei iubi,
Alungând pe cei ce salivează-ntr-una
La gândul cum că... trupul tău s-ar dezveli.

Tu știi de fapt până la urmă ce alegi,
Căci nu-s excepții nici chiar pentru tine;
Indiferent de farmece sau de nescrise legi
Și tu ești trecătoare, la fel ca el, ca ea, ca mine...