să îmi scapi mereu. să fugi și să nu te uiți înapoi. eu o să inventez, în graba disperării, o geografie în care să ne putem întâlni, în care să te pot avea, la fel ca înainte. mai definitiv și mai sângeros decât înainte. un oraș apoi o stradă, apoi o cameră în care să te urmăresc pretutindeni ca un ucigaș. asta o să-mi ia foarte mult timp. foarte mult. tu o să poți ajunge foarte departe, până acolo unde nici măcar gheara disperării mele n-o să te poată ajunge, până acolo unde o să fiu forțat să-ți spune ea ca să mă mai pot gândi la tine, ca să mai pot iubi până la tine. tu o să fii atât de departe încât de furie și de neputință eu o să mă laud în fața tuturor cu absența ta de pretutindeni. asta o să-mi ia foarte mult timp, pentru că tu o să lipsești cu multă râvnă, și lipsindu-mi o să poți ajunge foarte departe și n-o să-ți pese și n-o să mai știi. o să-mi fie tot mai ușor să scriu, prezența ta mă făcuse neputincios și cu cât ești mai departe de mine cu atât îmi vine mai ușor să refac din cuvinte tot ce aș fi vrut să trăiesc cu tine și să îndrept tot ce am trăit. cu atât e mai frumos și mai simplu între noi totul. cuprins de înfrigurarea scrisului viața mi se pare o ciornă uriașă plină de trăiri incerte, împlinite numai pe jumătate, plină de nesiguranțe, de ezitări, de greșeli. fără tine e tot mai ușor să corectez totul și să trec pe curat adevărata viață, aseptică, cea care nu poate fi trăită, dar care merită pusă în vitrină asemenea unui manechin. și munca asta mă consumă și mă întârzie foarte mult încât reușesc tot mai rar să-mi fac timp să trăiesc. și, cumva, nici nu țin morțiș la asta.