Primul copac pe care l-am cunoscut
a fost cel din grădina tatălui meu.
Răsărise spărgând asfaltul
cu care a fost zidită cărarea,
ziduri de beton gri
ce pavau inclusiv gardul
din plasă de frunze.

Doar casa de paiată,
luminată de soarele verii,
l-a primit bucuroasă,
completând imaginea bucolică
a pânzei în devenire,
lipită de un alt zid,
totdeauna într-o ușoară respirație
în pleura citadină a zilei.

Aidoma lui,
stăteam miniatural,
cu gesturi plăpânde,
amuzant de plăpânde,
stângând la piept firul de frunză
ce bătea tremurând tainic,
în acord cu vântul și cântecul lebedei
pe lacul de unde al lumii.

La vecin, pomii erau tunși,
sprijiniți pe sprincenele cerului,
iar roadele verii, în pârg,
se lăsau culese
în coșuri de nuiele arămii,
doar lângă mine
copacul mă ținea de o mână,
c-un factor iubire
luminând peste ramuri.

Primul copac pe care l-am cunoscut
nu l-am denumit, poate din același motiv
în care nu îmi denumeam jucăriile,
râzând la fiecare pumn de nisip
aruncat în ochii timpului,
într-un joc al grădinii de flori,
acum păzită de o coloană
a infinitului verde.