O vară, ce a purtat o trenă prea scurtă,
A tras după ea cu invidie toamna,
Aduce cu-un gest zăpada fin așternută,
Adunându-și pletele, în vânt a damna.


A plecat, nu privește la noi muritorii,
Lăsând oftatul prelung, tristeți să ne dea,
Singurătăți, sfâșieri din suflet și zorii
Ce umează, la sigur, să-nghețe sub nea.


Să urlu-mi doresc, tânjind la cea lună nouă,
Doar eu să m-aud, apoi ș-un ecou,
Îmi doream să rămânem unite-amândouă
Dar, var-ai plecat și nu ai suflet, din nou!


Cum aș putea să te chem, de unde să te-aduc?
Pănă și păsările, grăbite în stol,
Demult au trecut și te-au luat și se tot duc
(Amintire a gândului slut sau cam gol).


M-ai părăsit din nou, a nu știu câta oară
Și-mbătrânesc, îmbătrânesc, nu vezi nicicum?
Oi mai trăi - mă-ntreb - e mult până la vară...
Tu, o călătoare în trecere pe drum...