Un bâzâit îmi sună în urechi.
Ceva mi se așază pe vârful urechii, mă gâdilă.
Dau cu mâna și zboară.
Se așază pe frunte.
Îmi lovesc fruntea cu palma încât simt o durere surdă în urma loviturii.
Bâzâitul continuă să mă enerveze.
Pe marginea ceșcuței de cafea se așază bâzâind o muscă.
Nu îndrăznesc să fac nimic de frică să nu vărs cafeaua.
Când zbura bâzâind, când revenea pe marginea ceșcuței de cafea.
În timp ce musca se odihnea, îmi curățam ceara din ureche cu un bețigaș de urechi.
Cu ceara adunată pe vata din vârful bețigașului de ureche, am început să îmi lustruiesc pantofii.
Stăteam chircit să dau luciu pantofilor.
Când m-am ridicat să iau loc pe scaun, am lovit masa cu capul răsturnând cafeaua și musca zbură bucuroasă bâzâind.






Trei zile la rând am mângâiat cu finețe un pahar cu tărie.
După o săptămână a devenit un viciu.
De atunci nu reușesc să fac ordine în harababura din capul meu.
Și culmea, aud în urechi zgomote de păsări, cip-cirip, cip-cirip, cip-cirip.
Probabil că vin din capul meu.
Sau poate sunt doar doi papagali care mi s-au așezat pe creier.
Probabil că sunt cei care au zburat din colivia mea din casă.
Au zburat și nu știu unde sunt.
I-am căutat o zi întreagă.
Acum cred că stau pe creierul meu și cip-cirip, cip-cirip, cip-cirip.
Ca să mă destind am luat un pătrat să îl dresez.
După dresaj a rămas tot pătrat.
De câte ori îl pun pe oricare din laturi, rămâne tot pătrat.
Asta se numește un dresaj reușit.
Și pentru că sunt un bun dresor, răsfăț un pahar cu tărie și încerc să dresez manșete de ziar.