pe la cinci, când a cântat cocoșul, coraline încă dormea cu vinul în cap. pe la nouă urca munții dintr-un braț. respira roze de murfatlar în miros de văzduh de brad și de stâncă, de jepi și de lanț ruginit.
O! o coraline, o coraline. pe la amiază, însă, ce tânără și dulce amețeală îi străpungea tâmpla... și ce moarte liberă verticală fără cădere în genunchi avea să vadă ducându-și gloria în sânge, omul.
aceasta sunt eu. în rest mă voi gândi.


mai târziu, pe-un vârf de unghie, o capră neagră îi brăzda privirea lui coraline. și floarea de colț creștea din iris ca un puls. plămânul sălta sub bluză pleura cu tot cu iarba din care mă înălțam eu cât o cruce.


simt că pleznesc, mi-a strigat din spate coraline - trăgând o vale întreagă după ea. de azi înainte aici vei dormi netedă.