averea ta și-a mea e sacră moștenire,
zborul poeților presat ordonat întro carte,
să n-ajungă cenușe nici piatră-n cimitire.
îl aspirăm în suflet să-l ducem mai departe.

cărarile-s aceleași,poveri ca dureri sunt diverse,
mai sus în miezul norilor ne unește un crez,
pâini de lumină să crească sub mii de averse,
câmpii cu litere hrănind flămânzi ca lanul de orez.

ce minunat concept mă-nalță să-mi iau zborul,
să întâlnesc pe viu și spiritele rare,
e mult anevoios de mers la steaua cu izvorul
care reflectă luminând dreaptă înfățișare.

în codrul de șoapte voi reveni în muguri,
să mă atingă aripi noi cîntece de mierle
cumva să nu mai simt că fluturii sunt singuri
visătorii fragili între ziduri hidoase de gherle.