În România mută și rece,
tăceri de oțel îmi ară inima
în previzibile brazde cărnoase.
împrejur, doar un murmur.
de mirare, de groază, așteptând iminența.


ca pentru un bâlci,
oameni înjugați trag după ei care încărcate
cu strălucitoare speranțe.
din întuneric, văd mulțimea de ochi,
precum o câmpie de flori ascunse în prăpastie,
pândind pentru o clipă lumina.
aceștia privesc și-mi strigă în suflet:
spintecă tu cerul, să curgă lumina pe toți!...


drumurile și mișcările toate se-opresc în cimitir.
acesta, deși printr-o devenire, e singurul loc static.


iar eu în moarte trebuie să îl caut
pe cel ce sunt acuma viu...