Plutiți dar nu așa grăbit către izvoare,
la ce servește graba toată?
Oricum s-ajungeți nu puteți
mai sus de munții voștri
nici să zburati prin coliviile de coaste ale tăcerii
cuvinte blînde, sigurele voastre înțelesuri
sărat mai pot să treacă poduri
doar prin tăișul spinilor.

Acești ochi plîng așa de greu
că însuși bunul simț,
sau timpul cu ale sale trupuri decorate
prin tine să îmbătrînească le pune Dumnezeu
și amintirea ta i-așa de sfărghiată
că nici vreun anotimp
sau vreun alt răstimp suficient de traz
nu este să te consoleze;
însingurată în ale tale lacrimi,
fată basarabeană,
cu tot rotundul hotarelor acestea,
sărat mai trebuie să-ți porți graiu-n năframă!

Tămîia cărnii tale mai poate să abată
frica durerilor comune, fiecare,
cîți dintre noi îți poartă suferința ca pe-o blana-n spate
și cine ca pe-o consecință salvatoare?
Plutiți dar nu așa grăbit către izvoare,
la ce servește graba toată?
Și împușcate, ale voastre lacrimi
Cît trebuie să cadă încă,
din stelele acestor ochi de fată?