Departe, vântul adie peste văile acoperite cu pini.
Este dimineață și clopotul bisericii bate prelung.
Lumina de-abia acum se ivește cu mirare și semn.
O filipineză coboară spre piață cântând, surâzând
Așa, precum coboară și norii în cărți, între pagini
Așa cum timpul se prinde de ramuri, de oameni.
Printre palmieri, muncitori trec purtând pe umeri
Unelte ascuțite. Au chipuri obosite, hainele vechi
În ai lor ochi, valurile mării sunt interjecții absurde
Fâș, fâș, fâș... tablou sinoptic, vise îngropate-n nisip.


Deodată, ca de nicăieri apar, crescând pe pământ
Umbre de soldați, cu mitraliere automate în mâini
Umbre de flăcări, de brațe ridicate, umbre prăbușite
Umbre de copii, de femei, de bătrâni
Umbre fără milă-împușcate.


Sângele unui întreg sat nevinovat zace împrăștiat iar timpul
martor a secole de crime trece drept indiferentă nemărginire.
După sunetul gloanțelor, după amuțirea țipetelor îndurerate
Se naște un alt soi de tăcere, de o frumusețe vie, diafană
De o patimă pură, amețitoare.Văzduhul rămâne singur.