frecvent itinerariu din lacrimă-n poem,
să nu privesc la colții ticălosului feroce
compun heraldici albăstrii dintrun fonem
ce mă conduce-n lieduri spre o altă voce.

nutresc apoi regenerarea grădinii cu begonii,
cu gest comun livresc, frățesc, mă contopesc
în liniștea azurului, zburând peste dihonii
aidoma scatiului, în înaltul crezului sporesc.

pur și simplu năzuința să urmez scatiul
e marea energie care sfidează corbii, ulii,
vai, unde nu sunt vise prezent este pustiul
cu țepi enormi de cactuși, vameși, nababii și mogulii.

în libertatea cu scatii mă regăsesc pe mine
patroană de mătănii din fibre hialine.