azi am dat-o la pace cu ploaia
începusem să iau apă în cală și emoțiile
aveau să mi se înece odată și-odată
cu catargele velele și cârmele de care am fost condus până
aici

în mijlocul unei disperări albastre
unde fiecare val poate fi foarte bine o pătură
peste un mormânt rătăcit în cimitirul ăsta oceanic plin de sine
plin cu noi
sinucigașii de rând ce ne înecăm cu o nostimă măsură
câte unul mai mult în fiecare zi

îmi place furtuna
e precum judecata de apoi
când fiecărui mort i se ia pătura și așa în goliciune
e lăsat pe un mal între iertare și pedeapsă

și la fel de mult îmi place uraganul
pentru că în acel moment apa
își mută păturile până la strămoși și toate gropile
devin o groapă unde ne îmbrățișăm încântați
noi
sinucigașii

acum că ploaia s-a oprit la colțul de după colțul meu
și nu se vede nimeni în tăcerea mării
decât eu cu un roi de stele lângă cap
începe să îmi fie frig
și...
îmi caut o pătură
sub care noaptea să îmi fie altar