Uneori, viața este atât de aproape...
precum înțelesul unui câine bolnav de amintirile lui.
uneori, sunt supus de o singură amintire mai clară,
cea mai luminoasă,
ori poate cea mai apropiată.


un câine bolnav nu are speranță,
se depărtează de casă din dragoste,
simțind neputința de a compensa nemulțumirea
pe care ar putea să o aibă stăpânul.


îndrăznesc, dragă confrate, să îți sugerez un lucru:
e de aiurea chestia aia pe care vrei s-o faci mereu,
vă întâlniți și vă lipiți singurătățile una de alta.
apoi intri în ea și începi să comunici...
îți spun că doar împingi realitatea spre tot felul de luzii.
nu știu de când vor fi invățat aceste femei să zâmbească,
acoperindu-și chipul cu toate înțelesurile,
iar ele nu-nțeleg că toate acele zâmbete
sunt un dar finit
și, la un moment dat, își vor termina expresia
și conținutul de comunicare.
undeva, pe pământ, toți căutăm emoții și avem așteptări
pentru a fi siguri că trăim...