E iarnă și ferestrele
străvăd înghețate spre sine,
dincoace de mine și tot pe aici,
pe sub ie si peste cum ți-e ție
ne comparăm palmele, rotunjind două feluri de înfrigurare;
Simt de pe frunte frigul
cum îmi strivește învelișul privirii de oamenii cenușii,
ca de un sîmbure de adevăr copt înaintea proorocului său.
Iară ei, de pe stradă, își potrivesc
grăbiți frisonul acesta,
născut din contrastul grumaz-spadă;
un copil la un geam înghețat,
într-o seară de iarnă.
Viscolul îmi cuprinde fruntea
pînă gîndurile tale despre mine,
de atunci pînă aici
se prind să ningă-n solstiții
între aici și acolo timpul rămas e numai un ceas,
măsurînd promisiunea unui gol inexistent.
Nu mai e iarnă ca în copilărie demult,
dar uneori, ținîndu-te de mînă,
am senzația unui geam înserînd
între fruntea mea aplecată și buzele tale,
desenîndu-ne dragostea pe întuneric
cu două feluri de înfrigurare.